Patrimonii Culturale Vizibile: Costume Tradiționale din România și Japonia.
Această expoziție introduce subiectul costumelor tradiționale în contextul a două foarte diferite culturi, cea Românească și cea Japoneză, și se axează pe complexitatea materialelor textile și a tehnologiilor aferente aparținând fiecărei culturi.
Văzând unele lângă altele costumele a două țări geografic la distanță una de alta, expunând diferențele îmbrăcăminții celor două culturi, ne întrebăm care a fost evoluția distinctivă ce a produs caracteristicile pertinente fiecărei țări.
Fascinația Europei cu teritoriile neștiute, pe care le-au numit Orient, a început cu secole în urmă. Exploratori, negustori și misionari au călătorit departe ca să descopere Estul îndepărtat și să asigure schimburi comerciale. Prima întâlnire a Japoniei cu Europa a fost în 1542, când marinarii portughezi naufragiați au fost aduși în cultura lor într-un mod neașteptat. După aceasta, Japonia a menținut schimburi comerciale cu Portugalia, Anglia, Spania, și Țările de Jos până la începutul sec. al XVII-lea, când Shogunatul japonez, din frica de a nu fi colonizați de europeni, a închis țara, forțând ieșirea străinilor din Japonia și limitând comerțul la negustorii chinezi și olandezi. Această izolare a durat peste 200 de ani, până în 1853, când nave militare americane sub comanda amiralului Matthew Perry navigează până în Japonia și dau Shogunatului un ultimatum de a deschide Japonia comerțului cu Westul.
În contrast, cultura românescă s-a dezvoltat pe un teritoriu poziționat între Orient și Occident. Din rațiuni economice și politice, timp de secole, comercianți și invadatori au trecut peste teritoriile locuite de români, lăsându-și urmele în cultura locală. Populația trăind în zonele izolate, a dezvoltat o producție textilă casnică bazată pe disponibilitatea resurselor naturale, incluzând lâna, cânepa, inul, și urzica.
Tipologic, costumul românesc este în linie cu cel din teritoriile ce azi înconjoară România, pe când caracteristicele specifice costumului românesc sunt particularitățile pe regiuni, vârstă și ocazii. Pe de altă parte, costumul japonez, care s-a dezvoltat izolat pe o insulă, chiar dacă a avut unele influențe timpurii de la țările din vecinătate, situate la sute de kilometri distanță, s-a limitat la fibrele textile din mediul înconjurător, incluzând în principal rami, cânepa, și fibrele grosiere ca wisteria, tulpini de plante ierboase și cerealiere, și cele obținute din arin. Mătasea continuă să fie fibra predominantă folosită în confecționarea costumelor japoneze. Sericicultura originară din China, a trecut peste continentul asiatic și prin Coreea a ajuns în Japonia în secolul al V-lea. Costumele au dezvoltat particularități legate de sezon, statutul marital, vârstă și ocazii.
Cu excepția clasei sociale a samurailor, categoriile de clase sociale din cele două țări au fost structurate tradițional aproape în mod similar, dar au fost diferențe majore legate de modul în care aceste clase sociale interacționau, ceea ce și-a pus amprenta pe codul vestimentar.
În România, conducătorul și aristocrații, precum și cei mai bogați din țară, se diferențiau de celălalte clase sociale prin folosirea materialelor de lux produse în centre specializate din afara țării, așa cum ar fi țesăturile scumpe de mătase din atelierele din Veneția sau Bursa.
Meșteșugarii, erau un grup specializat, care făceau piese de costume, ca cele de metal sau piele. Partea cea mai mare a populației, țăranii, îmbrăcau costume făcute în întregime în industria textilă casnică, de la obținerea fibrelor până la produsele finale. Rar, produceau costume pentru alte clase sociale. Costumele de cea mai bună calitate erau făcute pentru familiile lor. În mod particular, costumele de sărbătoare erau făcute cu o foarte mare grijă.
În perioada Edo (1603- 1868) din Japonia, —o societate feudală sub șagunatul Tokugawa —pentru promovarea unei stabilități sociale, populația a fost împărțită în patru ordine rigide ocupaționale ce erau ereditare: shi-no-ko-sho. Această moștenire rămâne, chiar și azi, după aproape 3.000 de ani de când Împăratul și Curtea Imperială au condus fără putere, și problemele politice au fost guvernate de administrație la fel ca și în majoritatea altor culturi.
Clasa social de vârf care guverna, legată de strâns de conducători, era formată de samurai sau militari, care erau respectați dar nu erau bogați. Pe timp de pace, mulți lucrau pământul. Pe locul doi în ierarhia socială japoneză era clasa cea mai numeroasă a fermierilor, pescarilor și celorlalți lucrători. Câteodată, când un război începea, erau chemați ca soldați de rang inferior. Plăteau taxe, în natură cu parte din recolta de orez sau cereale. A treia clasă socială, meșteșugarii, specializați, cu abilități deosebite, erau responsabili de producția textilă. Negustorii, formau clasa de jos, dar erau bogați. În această societate împărțită, oamenii își făceau îmbrăcămintea ca simbol al rangului și al tipului de muncă exercitat. Oricine cultiva viermi de mătase. În mod normal femeile practicau țesutul acasă. Fermierii confecționau obiecte de îmbrăcăminte pentru lucru din tulpini de orez sau cereale.
Florica Zaharia este co-curatorul expoziției alături de Midori Sato, curator invitat. Obiectele aparțin Muzeului Textilelor, Băița, și colectiilor Midori Sato și Kristine Kamiya din New York.
