Patrimonii Culturale Vizibile: Costume Tradiționale din România și Japonia.
Această expoziție introduce subiectul costumelor tradiționale în contextul a două foarte diferite culturi, cea Românească și cea Japoneză, și se axează pe complexitatea materialelor textile și a tehnologiilor aferente aparținând fiecărei culturi.
Văzând unele lângă altele costumele a două țări geografic la distanță una de alta, expunând diferențele îmbrăcăminții celor două culturi, ne întrebăm care a fost evoluția distinctivă ce a produs caracteristicile pertinente fiecărei țări.
Fascinația Europei cu teritoriile neștiute, pe care le-au numit Orient, a început cu secole în urmă. Exploratori, negustori și misionari au călătorit departe ca să descopere Estul îndepărtat și să asigure schimburi comerciale. Prima întâlnire a Japoniei cu Europa a fost în 1542, când marinarii portughezi naufragiați au fost aduși în cultura lor într-un mod neașteptat. După aceasta, Japonia a menținut schimburi comerciale cu Portugalia, Anglia, Spania, și Țările de Jos până la începutul sec. al XVII-lea, când Shogunatul japonez, din frica de a nu fi colonizați de europeni, a închis țara, forțând ieșirea străinilor din Japonia și limitând comerțul la negustorii chinezi și olandezi. Această izolare a durat peste 200 de ani, până în 1853, când nave militare americane sub comanda amiralului Matthew Perry navigează până în Japonia și dau Shogunatului un ultimatum de a deschide Japonia comerțului cu Westul.
Fibre și pânze din România și Japonia
Vedere din expoziție—costume din România și Japonia
Șorț de negustor
Japonia, sec. al XX-lea
Colecția Muzeul Textilelor
Cămași de lucru
Hartagani, România
Colecția Muzeul Textilelor
În contrast, cultura românescă s-a dezvoltat pe un teritoriu poziționat între Orient și Occident. Din rațiuni economice și politice, timp de secole, comercianți și invadatori au trecut peste teritoriile locuite de români, lăsându-și urmele în cultura locală. Populația trăind în zonele izolate, a dezvoltat o producție textilă casnică bazată pe disponibilitatea resurselor naturale, incluzând lâna, cânepa, inul, și urzica.
Tipologic, costumul românesc este în linie cu cel din teritoriile ce azi înconjoară România, pe când caracteristicele specifice costumului românesc sunt particularitățile pe regiuni, vârstă și ocazii. Pe de altă parte, costumul japonez, care s-a dezvoltat izolat pe o insulă, chiar dacă a avut unele influențe timpurii de la țările din vecinătate, situate la sute de kilometri distanță, s-a limitat la fibrele textile din mediul înconjurător, incluzând în principal rami, cânepa, și fibrele grosiere ca wisteria, tulpini de plante ierboase și cerealiere, și cele obținute din arin. Mătasea continuă să fie fibra predominantă folosită în confecționarea costumelor japoneze. Sericicultura originară din China, a trecut peste continentul asiatic și prin Coreea a ajuns în Japonia în secolul al V-lea. Costumele au dezvoltat particularități legate de sezon, statutul marital, vârstă și ocazii.
Cu excepția clasei sociale a samurailor, categoriile de clase sociale din cele două țări au fost structurate tradițional aproape în mod similar, dar au fost diferențe majore legate de modul în care aceste clase sociale interacționau, ceea ce și-a pus amprenta pe codul vestimentar.
În România, conducătorul și aristocrații, precum și cei mai bogați din țară, se diferențiau de celălalte clase sociale prin folosirea materialelor de lux produse în centre specializate din afara țării, așa cum ar fi țesăturile scumpe de mătase din atelierele din Veneția sau Bursa.
Cămașa de femeie
Sat Dănciulești, Gorj, începutul sec. al XX-lea
Donație Rodica Ioana Ghilea
Detaliu din două kimonouri Susomoyo
Japonia, sfârșitul sec. al XX-lea
Colecția Muzeul Textilelor
Detaliu de cămașa
Oltenia, România, sfârșitul sec. al XIX-lea
Colecția Muzeul Textilelor
Donație Susan Niculescu
Meșteșugarii, erau un grup specializat, care făceau piese de costume, ca cele de metal sau piele. Partea cea mai mare a populației, țăranii, îmbrăcau costume făcute în întregime în industria textilă casnică, de la obținerea fibrelor până la produsele finale. Rar, produceau costume pentru alte clase sociale. Costumele de cea mai bună calitate erau făcute pentru familiile lor. În mod particular, costumele de sărbătoare erau făcute cu o foarte mare grijă.
În perioada Edo (1603- 1868) din Japonia, —o societate feudală sub șagunatul Tokugawa —pentru promovarea unei stabilități sociale, populația a fost împărțită în patru ordine rigide ocupaționale ce erau ereditare: shi-no-ko-sho. Această moștenire rămâne, chiar și azi, după aproape 3.000 de ani de când Împăratul și Curtea Imperială au condus fără putere, și problemele politice au fost guvernate de administrație la fel ca și în majoritatea altor culturi.
Clasa social de vârf care guverna, legată de strâns de conducători, era formată de samurai sau militari, care erau respectați dar nu erau bogați. Pe timp de pace, mulți lucrau pământul. Pe locul doi în ierarhia socială japoneză era clasa cea mai numeroasă a fermierilor, pescarilor și celorlalți lucrători. Câteodată, când un război începea, erau chemați ca soldați de rang inferior. Plăteau taxe, în natură cu parte din recolta de orez sau cereale. A treia clasă socială, meșteșugarii, specializați, cu abilități deosebite, erau responsabili de producția textilă. Negustorii, formau clasa de jos, dar erau bogați. În această societate împărțită, oamenii își făceau îmbrăcămintea ca simbol al rangului și al tipului de muncă exercitat. Oricine cultiva viermi de mătase. În mod normal femeile practicau țesutul acasă. Fermierii confecționau obiecte de îmbrăcăminte pentru lucru din tulpini de orez sau cereale.
Furisode, detaliu
Japonia, prima jumătate a sec. al XX-lea
Colecția Muzeul Textilelor
Donație The Metropolitan Museum of Art
Camasa, detaliu
Muscel, România, prima jumătate a sec. al XX-lea
Colecția Muzeul Textilelor
Donație The Metropolitan Museum of Art
Cămașa de bărbat, detaliu
Banat, România, începutul sec. al XX-lea
Colecția Muzeul Textilelor
Ștergar de Diver și Roba de preot, detalii
Banat, România și Japonia, începutul sec. al XX-lea
Colecția Muzeul Textilelor
Roba de preot, donație Midori Sato
Florica Zaharia este co-curatorul expoziției alături de Midori Sato, curator invitat. Obiectele aparțin Muzeului Textilelor, Băița, și colectiilor Midori Sato și Kristine Kamiya din New York.
Furca și Fusul – Instrumente ale firului din România și zonele învecinate.
Furca și fusul, instrumentele care ajută la transformarea fibrelor în fir prin toarcere, au fost folosite din timpurile străvechi. Torsul, consistă din tragerea continuă a fibrelor din caier și simultan răsucirea lor în direcția Z sau S. Cu ajutorul fusului fibrele sunt răsucite în fir și depozitate în jurul fusului.
Sunt două direcții de toarcere—torsul răsucit în direcția Z, și torsul îndrugat în direcția S. În ambele metode de toarcere manuală, mâna stângă trage fibrele din caier controlând grosimea firului, iar mâna dreaptă răsucește fusul.
In general toarcerea în direcția Z se folosește pentru transformarea fibrele lungi în fir subțire, răsucit puternic sau suprarăsucit, cu un diametru unifor, capabil să reziste temsiunii necesară urzealii. În timpul toarcerii fusul este într-o poziție verticală, cu terminația ascuțită în sus și este ținut de către torcătoare între degetul mare și primele două degete pe partea interioară, și arătătorul și degetul mijlociu în afară. Fusul este mișcat prin împingerea sau rotirea în direcția acelor ceasornicului cu degetul mare și arătător, pe când degetul mijlociu și inelarul nu se mișcă.
Toarcerea în direcția S se folosește la toarcerea fibrelor scurte în fire de bătătură, mai puțin răsucite, ce nu sunt suficient de rezistente ca să fie utilizate ca urzeală. La această metodă, poziția fusului este aproape orizontală. Cu terminația de învârtire a fusului îndreptată în afara corpului, torcătoarea ține cealaltă terminație între degetul mare și cele patru degete de la mâna dreaptă. Pentru a toarce, cu ajutorul degetului mare fusul este învârtit în sens opus rotației acelor de ceasornic. Învârtirea și mișcarea de împingere cu degetul mare și cele patru degete sunt continue.
Furca poate fi un simplu băț de lemn de aproximativ 150 cm lungime și 3 cm în diametru, adesea confecționat din lemn de alun, cu toate că sunt cunoscute piese frumos și excepțional de elaborat decorate. Clasificarea furcilor include: furci ținute în mână, furci de brâu, furci lungi ținute între genunchi, furci lungi ce stau singure prinse într-o bază, furci ce stau singure fixate pe o bancă sau scaun ca bază, și furci cu o formă de L la care torcătoarea va sta pe bază în timpul torsului pentru a stabiliza furca.
Instrumentul folosit la tors ce a primit numele de fus a avut mai multe transformări în timpul evoluției sale, incluzând: o axă cu un singur braț transversal numit tocălie; druga sau răsuca, care au discul de lemn poziționat fie la baza bățului sau la partea lui superioară și un cîrlig mic de metal la partea superioară; sau cel cioplit în lemn numit fus. Tocăliea și druga au fost folosite în România până la începutul secolului al XX-lea. Fusul este un băț scurt, de aproximativ 40 cm. lungime, cioplit dintr-o singură bucată de lemn de salcie, mai groasă la mijloc, cu un capăt ascuțit și celălalt conic.
În timp, siluetele furcilor și ale fuselor au evoluat într-o incredibilă varietate, unele dintre care sunt prezente în această expoziție. Obiectele incluse în această expoziție aparțin colecției Muzeului Textilelor.
Furci
Furci
Răsuci
<= Detaliu de furcă din Ținutul Pădurenilor
Detaliu de furcă din Rusia =>
Pricoița Pădurenilor—Tehnologie și Estetică Ancestrală
Pădurenii Hunedoarei sunt un grup de populație românească care locuiește culmile versantului vestic al Munților Poiana Ruscăi, regiune localizată între Valea Mureșului și Valea Cernei, zonă numită Ținutul Pădurenilor. Cele circa patruzeci de sate locuite de către Pădureni au o remarcabilă istorie, care și-a prezervat pe o perioadă milenară particularitățile culturii ancestrale.
Cerga, numită pricoiță în Ținutul Pădurenilor, este o pătură densă, groasă dar pufoasă. Acest obiect textil tradițional cu rol funcțional precis este purtătoarea unei tehnologii textile complexe care implică creșterea animalelor pentru lână, selectarea și procesarea fibrelor, și țeserea și controlarea energiei apei. Pricoița reprezintă esența relației dintre creația artistică și tehnică a pieselor produse în industria casnică textilă și necesitatea impusă de mediul în care populația de la munte a trăit secole la rând. Totodată, ea definește relațiile umane dintre diferiții participanți la procesul tehnologic de producere a pricoițelor.
Împâslirea pricoițelor era necesară pentru producerea acestui material călduros și impermeabil. Datorită caracteristicilor lânii din zonele muntoase ale Carpaților, care era aspră, fără ondulații și cu solzii exteriori ai fibrei apropiați de forma tubulară a fibrei, împâslirea era posibilă doar după o țesere prealabilă a materialului pregătit pentru a permite împâslirea. Pentru Pădureni, procesul de țesere și împâslire a pricoițelor era parte din stilul de viață tradițional, integrat fluxului continu de activități pe toată durata anului. Procesul începea primăvara cu tunderea oilor și se încheia un an mai târziu cu împâslirea materialului țesut. În acest lung proces, câteva etape erau esențiale pentru a face o pricoiță: sortarea fibrelor pe calități, toarcerea specifică a urzelii și a bătăturii, urzirea prin spata rară sau „legată”, și țeserea și împâslirea în sine. Această tehnologie ancestrală era specifică și altor grupe de populație care locuiau în condiții geo-climaterice similare pe teritoriile Carpaților.
Prin simplitatea lor, aceste obiecte înglobează o estetică aparte rezultată din ritmul repetiției motivelor, realizate fie din culorile contrastante alb-negru sau gri ale lânii nevopsite, ori din culori vibrante—roșu și albastru în special, ale lânii vopsite, țesute pe fundalul alb natural al lânii. Gama cromatică, amplificată odată cu apariția culoranților sintetici, ne prezintă aceste piese transformate estetic, dar rămase fidele până azi tehnologiei lor ancestrale. Piesele incluse în această expoziție exemplifică atât transformarea estetică a acestui grup de obiecte cât și performanțele tehnnologice implicate în producerea lor. Obiectele din expoziție aparțin colecției Muzeului Textilelor.
Pentru vizitarea expoziției vă rugăm să faceți o programare la 0728 840 032.
Catalogul expoziției a fost sponsorizat de către Asociația Castel Salbek. Puteți afla mai multe informații la 0772.063.116 sau 0771.697.315.
